De unde până aici
Anca Georgescu TAC.social
La sfârșitul anilor '90, eram studentă la Cluj și vedeam mereu, pe bulevardul Eroilor, un patrocle singur, plimbându-se în sus și-n jos. Era al unui domn care vindea înghețată pe Eroilor, într-un gang. Câinele patrula pe bulevard până când se încheia ziua de lucru. Regulat, se întorcea la taraba cu înghețată, stătea puțin, se gândea puțin, apoi pleca iar, cu treabă. Îl admiram de aproape sau de departe și mi se părea că forma corpului, semeția frunții și încrederea cu care pășea îl fac cea mai frumoasă rasă de câine. Mi-am promis că, atunci când o să pot avea câine, câinele meu va fi ca al vânzătorului de înghețată: splendid, discret, îndrăzneț, molcom.
Câțiva ani mai târziu, puneam într-o cutie de lemn a ziarului „Piața de la A la Z”, o bucată de hârtie decupată din ziar, pe care scrisesem: „Doresc să primesc prin donație un pui de câine din rasa teckel (aflasem că așa se cheamă disciplinat un șoricar), mascul, galben-auriu.” Mi l-a dăruit un domn, povestindu-mi că mama câinilor abia fătase, în casă era un dezastru din cauza puilor, iar el urma să primească niște musafiri importanți. Ca să scape de grijă, fusese cu puii la oser, îi dăduse pe toți, dar, când să plece, un cumpărător răzgândit îi înapoiase marfa: un șoricar negru, cu picioarele cam strâmbe. Mă ruga să am grijă de el și să i-l dau înapoi dacă mă răzgândesc și eu, fiindcă îi iubește pe toți și numai situația de acasă îl forța să scape de ei.
Am fost sceptică. Nu era auriu, era negru. Deci, urât prin definiție, aveam să aflu mai târziu. Nu era mic, era măricel și deșirat. Nu era vesel și săritor, cum știam eu că-s puii de câine; era liniștit, aproape trist, părea că se gândește continuu la tot greul din lume. Doi ani mi-a luat să mă împac cu el. Da, doi ani. Doi ani m-am gândit cum să scap de el fără să mă simt vinovată. Era negru, mie îmi trebuia galben. Era cam mare, mie îmi trebuia mai mic. Era trist, mie îmi trebuia vesel.
Treisprezece ani mai târziu, Horațio murea în brațele mele, pe o banchetă de taxi. Îl țineam strâns, i-am respirat ultima suflare și, de atunci, spun oricui că ăsta e cel mai frumos, mai împlinit și mai bogat fel în care unui om îi poate muri un câine.
Două vârste mai târziu, Horațio mă lăsa cu totul alt om decât mă găsise. Sigur că viața, maturizarea firească, nuștiuce-uri și toate cum-urile. Eu simt că el m-a crescut și cu el mi-am ales drumul și munca asta pentru câini, care mă face eu. Care mă face fericită și curajoasă, mândră și smerită, războinică și inofensivă, foarte tristă că ziua nu are 365 de ore, fiindcă sunt atâtea lucruri de făcut pentru ființele astea fabuloase care sunt câinii, care sunt isușii mei. Care m-a adus lângă Raluca și Anna și apoi a venit și Ioana și are un singur defect: se face cu bani. Dacă s-ar face cu literatură, cu păpădii, cu gânduri bune, cu felul moale în care clipesc câinii când moțăie, cu felul tâmp și duios în care ridică ei o mânuță căreia îi zicem lăbuță, vai, ce bine-ar fi, aș câștiga sute de ore pentru lucrat și aș dispărea din online-ul ăsta rânced, vulgar, indecent, agramat, impostor, împostat, cu rahat. Ar fi ca pe vremea lui Hor, când îți puneai o dorință pe un talon de mică publicitate, îi dădeai drum într-o cutie și gata, ți se schimba viața pentru totdeauna.
În loc să închei șugubăț cu „donează aici”, am să închei cu o subpoveste, fiindcă simt întrebarea: pe Horațio l-a chemat Horațio fiindcă, captivată și capturată de Hamlet-ul lui Vlad Mugur de la teatrul din Cluj (era la începutul anilor 2000), am citit că el, Vlad Mugur, își dorise ca Horațio să fie un câine, se și făcuseră încercări, cu un ciobănesc german. N-a ieșit deloc. Am vrut să iasă în piesa mea. A ieșit deplin.
Mulțumesc că ați citit despre Horațio și despre mine. De ziua mea, am absolut tot ce-mi doresc și mult în plus. TAC.social, asociația pe care o conduc împreună cu doctorii veterinari Anna, Raluca și Ioana, nu. Așa că vă sunt sincer recunoscătoare când donați. Și mult după. Mulțumesc.
Post Scriptum Am povestit cel mai prost din toată lumea dacă un singur om va înțelege din povestea noastră, a mea și a lui Hor, că un câine „de rasă” e cu ceva altceva decât un câine. Hor a fost (un fel de) câine de rasă, fiindcă atât înțelegeam pe-atunci din viață, din mine și din ei, câinii. Rasele sunt niște constructe ale ifoselor, ego-ului și limitării umane. Un câine, oricare câine, e un câine.
Recomandă-le prietenilor această campanie.
în beneficiul
TAC.social
TAC.social e prima organizație românească de medicină veterinară socială, domeniu pe care l-am inovat: suntem medici veterinari și lucrăm pentru animale de companie singure, organizații, proprietari de animale cu venituri modeste, comunități și administrații locale care vor să-și îngrijească animalele cu inteligență și compasiune.
Beliș înțelege. Sterilizat în loc de spânzurat
«Există vreo șansă să organizați o campanie de sterilizare a câinilor din satul Beliș, județul Cluj? Noi mergem acolo regulat și ajutăm puii pe care-i găsim, dar cu cei mari nu am reușit niciodată. Cel mai adesea îi găsim uciși. Împușcați, spânzurați, tăiați, nu știu dacă mă credeți. Sau, pur și simplu, dispar ca și cum n-ar fi existat. Puii sunt aruncați la gunoiul de la ieșirea din sat sau lăsați aiurea. În fiecare duminică, acolo se face un târg. Și mulți aduc câini pe care-i părăsesc la târgul ăsta, cu gândul că au mai multe șanse să supraviețuiască, că vin mulți oameni și cine știe. Cei cu care am mai vorbit despre asta au cerut bani pentru sterilizarea câinilor, bani pe care noi nu-i putem strânge singuri, din păcate.»
Daruieste ziua ta ~ 2020